joi, 4 mai 2017

T.R.U. Blood


Săptămâna trecută s-a petrecut un eveniment care merita mai multă atenţie decât cea de care a avut parte: la o întâlnire „cu uşile închise” a lui Traian Băsescu cu partidul care l-a făcut preşedinte (pe moment cu titulatura PDL) pe unul dintre deputaţii prezenţi l-a luat gura pe dinainte şi a crezut că poate spune fără oprelişti ceea ce gândeşte o zdrobitoare majoritate a alegătorilor, anume că „în jurul preşedintelui , nici iarba nu creşte” sau, după alte relatări, că preşedintele ar trebui să se înconjoare şi de oameni capabili să-i spună „nu”. Obişnuit cu mentalitatea valahă, potrivit căreia tupeul şi iuţeala de replică ţin loc de argumente, preşedintele „i-a tras-o” rapid politicianului imprudent amintindu-i, pe bună dreptate, că partidul a avut posibilitatea de a-i zice „nu”, deputatului Păsat, dar că a preferat, complice, să-l facă scăpat de justiţie prin votul majorităţii.
Cum această discuţie a fost devoalată „pe surse”, nu acurateţea formulării interesează aici. Cât justeţea şi curajul ei. Diplomat, domnul Nicuşor Păduraru, deputat PDL de Iaşi, a precizat doar că era o parafrază din Brâncuşi („Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”) şi că nu comenteză dezbaterile interne ale partidului. Eu, care nu am nici un fel de botniţă politică sau obligaţii faţă de patroni, cred totuşi că acest incident merită un comentariu un pic mai amplu decât o simplă menţiune oarecum mondenă, fie doar şi pentru a semnala textul amuţitor pe care acest schimb de replici l-a generat pe blogul domnui Traian Radu Ungureanu (aka TRU).
Domnul Ungureanu este un jurnalist sportiv celebru recalificat ca ideolog al gândirii de dreapta, în virtutea unui stereotip care m-a bântuit şi pe mine în deceniul trecut, potrivit căruia stânga fiind compromisă de deceniile de dictatură şi de prestaţia securiştilor lui Iliescu, dreapta (ba chiar Dreapta, cu majuscule) e musai sa fie pură, dreaptă şi bună, iar toţi cei care se revendică astfel sunt, în mod necesar superiori celorlalţi, inevitabili „criptocomunişti”. Fără să fi devenit azi un om de stânga am luat totuşi distanţă faţă de astfel de stupizenii, preferând să judec oamenii după însuşirile lor directe şi nu neapărat după tabăra din care fac parte. Mărturisesc că l-am ascultat şi l-am citit cu interes pe TRU ani la rând fiind cucerit de logica sa neobişnuită, întotdeauna în răspărul evidenţei imediate, de formulările abrazive şi de plasticitatea ideilor şi a limbajului din comentariile sale. M-am solidarizat cu cei care i-au luat apărarea când a fost dat afară de la BBC şi m-am simţit alături de domnia sa în multe demersuri jurnalistice până de curând. Astăzi, acceptând sinecura la Parlamentul European oferită de preşedinte (tot un fel de mogul în această ipostază, dar pe banii noştri!), domnul Ungureanu nu mai e liber şi asta e trist, catastrofal chiar, nu atât pentru noi, care nu-l mai citim decât accidental (cum a fost cazul acum), ci pentru destinul său public.
Domnul Ungureanu se simte „dulăul de pază” al preşedintelui şi sare, ucigaş, la beregata oricui îndrăzneşte să-i supere stăpânul. Bunăoară, în cazul nevinovat al domnului Păduraru, găsim următorul text pe blogul celui care se iluzionează că mai poate fi crezut că este „un jurnalist dependent de propriile opinii”: http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2011/02/politica-la-firul-ierbii-sau-batalia.html#comments
Citindu-l, am rămas melancolic. Câtă minciună şi rea credinţă, câtă aroganţă şi obrăznicie în numele stăpânului, câtă trădare a destinului propriu de om de litere la acest autor. Parcă duhul toxic al lui Brucan, inchizitorul penal al „Scânteii” proletcultiste, s-a fi întrupat vremelnic aici. Vade Retro! Nu scriu aceste rânduri din vreo iubire arzătoare pentru domnul Păduraru, ci dimpotrivă, pentru a marca deriva vezicantă a unui autor pe care l-am preţuit astfel încât îmi voi îngădui să-i prezint acestuia câteva lucruri pe care le-a ignorat  sau nu le-a ştiut atunci când a redactat această nedreaptă şi neavenită punere la punct. În primul rând, afirmaţia parşivă că anul 2008 ar fi anul în care domnul Păduraru „ar fi terminat de decis că PNL nu mai rentează”. Domnul Păduraru a venit din zona privată, de la o mare firmă (Conex S.A. Iaşi) care în ultimii 16 ani şi-a plasat la Iaşi oamenii capabili în poziţii de consilieri, parlamentari, directori sau prefecti, la toate partidele. (Pentru a-i domoli domnului Ungureanu sclipirea ucigaşă care i-a strălucit sub ochelari mă grăbesc să spun că, în ciuda unei atente monitorizări, nu am reuşit să identific  încă vreo formă de înlesnire sau corupţie directă în favoarea respectivei companii şi, în orice caz, după ştiinţa mea, cel în cauză nu şi-a favorizat în vreun fel sponsorul politic). Domnul Păduraru a fost ales consilier judeţean, pe listele PNL Iaşi şi, fiind un om decent şi aplicat în şedinţele de consiliu, a fost preferat, la înghsuială, de Relu Fenechiu pentru postul de prefect atunci când tinerelul iletrat şi obraznic pe care îl pusese anterior pe scaunul prefectului a fost scos cu cătuşe la mâini din Prefectură. Din nefericire pentru domnul Fenechiu, alegerea a fost greşită. Domnul Păduraru (care a părăsit PNL-ul pentru că aşa îi cerea legea!) s-a dovedit unul dintre cei mai oneşti şi echilibraţi prefecţi din ultimele două decenii, refuzând să execute „comenzile de partid” şi aplicând cu tact şi fermitate legea, fără rabat politic. Tocmai pentru că l-am urmărit cu atenţie atunci scriu astăzi în acest fel. Deci, domnule Ungureanu, atunci când Fenechiu l-a schimbat din poziţia de prefect, cam către ce partid ar fi trebuit să se îndrepte domnul Păduraru?
Apoi mai e ceva. În opinia domnului Ungureanu toată lumea din PDL îi datorează ascultare decerebrată lui Zeus „cel fără de prihană” pentru că PDL „a crescut, totuşi, în jurul lui Băsescu”. Se prea poate să fie aşa şi, desigur, nimeni nu poate contesta rolul de „locomotivă” pe care primul marinar al ţării l-a avut la precedentele alegeri. Totuşi, nu credeţi că puţină reciprocitate ar fi decentă? Bunăoară, domnul în cauză, Nicuşor Păduraru, a primit la mişto un colegiu uninominal în două cartiere muncitoreşti, Nicolina şi Alexandru cel Bun, care erau de decenii fiefuri pesediste. Mergând din uşă în uşă a obţinut spectaculos voturi pentru PDL, nu numai pentru domnia sa, dar şi pentru varianta feminină, pedelistă,  a lui Nicu Ceauşescu ba chiar şi pentru Traian Băsescu însuşi, voturi care au făcut acea diferenţă fragilă de 60.000. Reciproca nu prea e valabilă, din nefericire. Nu e oare o crasă obrăznicie din partea cuiva care a fost ales pe liste, plasat şmechereşte de la centru, şi care încă nu a făcut proba că este el însuşi capabil să câştige direct măcar un vot, să dea lecţii în această chestiune? Dacă domnul preşedinte e infailibil, aşa cum pare să rezulte din linguşeala groasă a domnului Ungureanu, de ce oare nu-şi face un partid personal, curat şi elocvent, cu care să câştige lejer următoarele alegeri şi se tot zbate să-şi păstreze controlul asupra acestuia, erodat electoral şi năpăstuit,  că tot spunea domnul Ungureanu, de la obraz, că „dezvoltarea şi evoluţia partidului ca forţă politică naţională, exemplară şi electibilă” nu poate fi făcută decât în preajma domnului Băsescu. Păi să-şi facă atunci un partid al ungurenilor şi să ne lase dracului în pace pe noi, cei care am fost persecutaţi pentru că l-am apărat public în faţa coaliţei celor 322!
Şi încă ceva. Noul Nicolski vede peste tot conspiraţii pe care s-ar grăbi să le înăbuşe cu ranga (publicistică!) dacă ar putea. Pot să îl asigur, ca om care am ajuns în situaţia ciudată de a apăra un parlamentar, că domnul Păduraru nu are nimic de-a face cu conspiraţia lui Blaga. Dimpotrivă, a fost printre puţinii care i-au ţinut piept grobianului fost şef de vamă care a aranjat logistic alegerile în urmă cărora, surpriză, Traian Băsescu a câştigat la mustaţă al doilea mandat. Şi, spre deosebire de un fost rector ieşean vocal, el nici nu a putut fi cuminţit cu ameninţări din partea apoliticei ANI, trimisă la produs de amintitul buldog.

Aş mai continua, dar deja este prea mult. Singurele lucruri pe care mai simt nevoia să le spun sunt următoarele: recitind cele scrise, mă crucesc că am putut să fiu atât de hotărât în apărarea unui parlamentar, dar cred că a fost doar reacţia mea la nedreptate şi manipulare. La final, nu pot decât să-i aduc domnului Ungureanu în faţă, oglinda propriului text, din care nu mai rămîn, după devoalarea detaliilor pe care le-a ignorat, decât următoarele fragmente definitorii: agramat, neghiob, agonie logico-gramaticală, raport cauzal aberant, neghiob (încă o dată!) şi, bineînţeles, „nutreţ  repartizat de la centru pentru păscut în plen (probabil!) şi în clan local”. Restul, e glorie nemeritată, peste limita celor 15 minute. Halal!

miercuri, 8 februarie 2017

ARHIVA STATULUI MOLDAVIEI 185 de ani între cultură şi ficţiune




Nimic nu pare mai departe de orizontul ficţiunii decât arhivistica. Ştiinţă „auxiliară” a istoriei, întrupând mirajul devorator al raţionalităţii operaţionale, al rigorii şi al regulilor dătătoare de siguranţă, obsedată de proceduri şi mecanisme logico-matematice gata să ofere algoritmul perfect al clasării şi distribuirii documentelor în dosare, al dosarelor în cutii, al cutiilor în fonduri, al fondurilor în colecţii şi al colecţiilor în arhive ordonate concentric într-un riguros labirint care adună urmele „adevăratei istorii”, arhivistica se hrăneşte, mai mult decât oricare altă disciplină a umanioarelor, din iluzia exactităţii şi a perfecţiunii fără rest. Ce să caute aici, teritoriu prin excelenţă al formalizării normative, lumile imaginare, imprevizibile, incontrolabile, ale visului, ale creaţiei ficţionale? Să lansăm, deci, în filigran, o provocare…

Ştim, bunăoară, cu certitudine că, la 1 Ghenarie 1832, ca efect al prevederilor art. 366 și 410 din Regulamentul Organic, au început să funcţioneze la Iaşi, sub conducerea Agăi Gheorghe Asachi, Arhivele Statului Moldovei. Nu e loc de nicio ficţiune aici. Ele funcţionează, nestigherite şi astăzi, 185 de ani mai târziu, iar la etajul al doilea al clădirii din Bulevardul Carol I nr. 26 din Iaşi, ridicată, în 1977, prin osârdia lui Ion Iliescu şi a directorului Adrian Pricop, în depozitul nr. 3, la Colecţia „Manuscrise” încă găsim pe un raft, la nr. de inventar 1665, exemplarul din celebrul Reglement Organicesc a Moldovei , din 1831, unde, la pagina 285, putem citi, în româneşte cu caractere chirilice şi, pe coloana alăturată, în traducere franceză, conţinutul art. 410:
În fieştecare an, la încheierea sesiilor Obşteştii Adunări, orighinalurile sămilor înfăţoşate, precum şi a alte documenturi, să vor depune în Arhiva Statului, a căreia alcătuire şi păstrare va fi încredinţată unui boieriu cu însuşirile cerute pentru asăminea dregătorie. Arhivistul Statului, ca un depozitariu al acturilor publice şi dregătoreşti, să va numi de către Domnul, din candidaţii propuşi de către Obşteasca Obiciniuita Adunare” [transcrierea lui Gh. Ungureanu]
Ce poate fi mai riguros exact decât asta?
Avem, de asemenea, la Arhiva de Cancelarie, Dosarul 3 / 1832, filele 1 şi 2, primul document emis de Gh. Asachi, Arhivist al Statului, document distrus în timpul bombardamentelor din cel de-al doilea Razboi Mondial când arhivele au fost strămutate în judeţul Argeş, dar, din fericire, tradus şi copiat de același Gh. Ungureanu în perioada interbelică, din care spicuim:
„La 7 Ghenarie 1832, nr. 1, Eşi
Sfatului Administrativ al Pricipatului Moldaviei.
Pe temeiul ofiţiei exelenţei sale domnului viţeprezident din 1 a curgătoarei supt nr. 22, prin care au binevoit a mă numi Arhivist a[l] Statului, gios iscălitul spre a putea păşi cătră încredinţată mie însărcinare, pe de o parte prezentarisăsc cu toată cinstea persoanele ce să cuvin a fi întrebuinţate în potrivire cu o cunoştinţă analogă cătră asemine lucrare după statul cuprins prin Reglementul Organicesc şi anume pe d.[omnul] Iordachi Mălinescu ca Secretariu, prin pe dumnealui Nicolai Ciurea şi Onufrei Florescu ca scriitori, pentru cari cu plecăciune rog a se întări.
Iar pe de altă parte, cinstitul Sfat avînd în privire trebuinţa grăbitoare întru aşăzarea şi regularisirea acturilor aflătoare acum pe la deosebite presudsfii, rog să rînduiască o casă încăpătoare şi sigurită, pentru cari dacă vreo mai bună închipuire întru aceasta ar lipsi, apoi socotesc că pînă la zidirea unii înadins binale rînduite prin Reglement s-ar putea întrebuinţa cu chip provizornic un gherghir [pivniţă boltită, n.m.] ce se găseşte supt Gimnazia Vasiliană din ograda bisericii Trei Erarhi”.
Ce ar putea fi mai riguros exact decât această copie? Chiar dacă, în realitate, primul loc de depozitare a documentelor şi, prin extensie, primul sediu al arhivelor ieşene a fost până la urmă în pivnițele casei lui Alecu Balş, imobil astăzi restaurat, care adăpostește birouri și săli ale Academiei de Arte și ale Filarmonicii de Stat. De pe care lipsește însă vreun semn că Arhivele au adăstat acolo, vreme de câteva zeci de ani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Pentru că arhivele au rolul de a păstra intacte, atât cât omeneşte e posibil, urmele unui prezent care nu mai este, până şi copia capătă, iată,  statut de document, cu atât mai mult cu cât ea a fost realizată de unul dintre personajele care au marcat istoria instituţiei ca director, din 1941 până în 1968. 

Aventura instituțională a Arhivelor Statului Moldovei, începută pe 1 ianuarie 1832, nu poate fi deslușită fără o referință la părintele ei fondator, un personaj care a influențat crucial știința, cultura și istoria Moldovei moderne, un erou civilizator căruia orașul Iași, printr-un document al primăriei din 1869, îi mulțumea, la trecerea sa în veșnicie, numindu-l "părintele istoriei, poeziei și literaturii române din timpul său, întemeietorul presei și artei dramatice și tipografice din Moldova".
Născut în târgul Herței în 1788 și strămutat cu familia la Iași, în 1805, tânărul inginer cu cunoștințe de arhitectură, Gheorghieș Asachi face studii la Lemberg, Viena și Roma cu o deschidere intelectuală uimitoare, cea care va nutri activitatea sa viitoare de polihistor: matematici superioare, arheologie, pictură și sculptură, literatură clasică și istorie. Cu o curiozitate insațiabilă va cerceta la Roma arhivele Vaticanului pentru a găsi documente privitoare la români și ca urmare a acestei experiențe va cere mai târziu, odată ajuns arhivist al statului, copii "vidimate" (transcrieri legalizate) de pe acestea. Reîntors la Iași, în 1812, descoperă că singura îndeletnicire necontrolată de mafia fanarioților greci este aceea de inginer hotarnic de moșii (cadastrul de astăzi) pentru care trebuia nu numai o bună cunoaștere a limbii române dar și capacitatea de a descifra vechile pergamente scrise în chirilică. Cum litigiile asupră proprietăților funciare erau în floare, Asachi va reuși să îl convingă pe domn de necesitatea înființării unei forme de școlarizare în limba română a acestor viitori ingineri hotarnici în cadrul școlii domnești de la Iași. 1814 este data de începere a activității sale pe tărâmul învățământului superior tehnic la Iași.
După elaborarea machetei sigiliului domnesc, Asachi este trimis la Viena, 1822-1827, ca agent diplomatic, poziție din care și-a continuat activitatea de depistare a documentelor referitoare la români aflate în arhive străine și a conștientizat nevoia organizării unui astfel de serviciu și în principate. Un astfel de articol programatic publică, în 1829, în nou înființata sa revistă Albina Românească.
Cum principatele trec, în urma păcii de la Adrianopol din 1829, sub autoritatea conducerii țariste, cărora Imperiul Otoman, putere suzerană înfrântă în război, le cedase accesul la gurile Dunării, guvernatorul celor două principate va fi numit contele Pavel Kiseleff, cel care va organiza un comitet de lucru privind modernizarea legislativă și instituțională a celor două provincii. Secretarul comitetului va fi Gheorghe Asachi. În urma elaborării celor două prime forme de constituții pentru principate, Regulamentele Organice, am văzut că se înființează, între alte structuri ale puterii judecătorești și executive, și arhivele statului, în 1831 în Valahia și în 1832 în Moldova.
Postul de arhivist al statului era legiferat a fi rang boieresc. Gheoghe Asachi fusese deja numit comis de Ioniță Sandu Sturza, în 1823, pentru "trudile și credincioasele slujbe ce au adus acestui pământ al Moldaviei" precum și pentru "bunile și cinstilele sale personale purtări, care haractirisăsc pe un credincios supus" astfel încât din acel moment s-a găsit "însămnat la izvodul boierilor acestui pămînt". Pe 20 septembrie 1827, la Iași, același domn emite un "pitac gospod dat dumisale comisului Gheorghe Asachi" prin care este ridicat la rangul de vel agă pentru fructuoasa sa activitate diplomatică.

Având în vedere faptul că activitatea sa prodigioasă în cadrul comisiilor reunite îi era cunoscută contelui Kiseleff, iar rangul de agă era deja obținut, numirea lui Gheorghe Asachi în fruntea arhivelor statului de către generalul Mircovici, vicepreședinte și locțiitorul lui Kiseleff, însărcinat cu guvernarea Moldovei, s-a dovedit o simplă formalitate. Astfel, cea dintâi lucrare primită în cancelaria arhivei, cu nr. 1 pe 1 ghenarie 1832, a fost următoarea:
"Arhon agă,
Mă grăbesc a vă înștiința că din voința dumisale împuternicitului prezident al Divanurilor, dumneavoastră sînteți rînduit a fi arhivist Obșteștei Obicinuitei Adunări.
Vă poftesc ca primind încredințarea cinstirei mele.
Iscălit, Mircovici
Nr.22, 1 ghenar 1832 [numărul de emitere din cancelaria Divanului]
Cătră dumnealui aga Gheorghe Asachi"

Odată numit "arhivist al statului", pe 1 ianuarie 1832, aga Gheorghe Asachi a trebuit să facă față unor uriașe provocări instituționale și administrative. Având experiența occidentală a organizării arhivelor Vaticanului, în care lucrase ca cercetător, Asachi realizează că trebuie să înceapă cu rezolvarea urgentă a două chestiuni extrem de spinoase: statutul instituțional și organizarea metodologică și administrativă a nou înființatei Arhive a Statului Moldovei.
Este extrem de interesant faptul că în prima sa adresă către ocârmuire Asachi scrie direct guvernului (Sfatul Administrativ) și nu Înaltei Curți de Justiție (Înaltul Divan) unde fusese alocat prin efectul art. 366 din Regulamentul Organic al Moldovei și unde exista prevăzut un stat de funcțiuni cu un buget. Prevalându-se de formularea din art. 410 care prevedea că documentele "să vor depune în arhiva statului, a căriia alcătuire și păstrare va fi încredințată unui boieri cu însușirile cerșute păntru o asămine dregătorie" acesta fiind, în calitatea sa de arhivar al statului "un depozitari a acturilor publice și dregătorești" [varianta definitivă de traducere D. Vitcu și G. Bădărău], Asachi va cere  practic înființarea arhivelor statului ca instituție independentă, în subordinea guvernului, prin ministerul Justiției ("Logofeția Cea Mare a Dreptății"), condusă de un arhivist cu rang boieresc și va desena cadrul metodologic al profesiunii alcătuind regulile după care documentele să fie organizate, de fiecare creator de documente, în "cuviincioasă rînduială". Cel ce se va ocupa la fiecare instituție de strângerea și legarea documentelor ce vor fi predate arhivelor se va numi arhivar, spre deosebire de arhivist, funcționarul public care controlează buna funcționare a arhivelor instituționale și avizează ceea ce se aruncă din arhivele proprii, distincție care a înfruntat veacurile până astăzi.

În adresa amintită mai sus, prima a Arhivelor Statului Moldovei (7 ghenarie 1832, nr. 1, Eșii), va argumenta necesitatea aprobării finanțării a trei posturi în arhivă (1 secretar și doi copiști), a unui post de curier și unul pentru pază, "cu simbria potrivită". În conformitate cu statul de plată aprobat la 27 martie 1832, știm că arhivistul statului avea o leafă de 1500 de galbeni pe lună, secretarul de 500, iar copiștii de 250, iar pentru cheltuielile administrative era alocați, lunat 151 de galbeni și 75 de parale.
Ce e interesant e faptul că Asachi va milita pentru considerarea angajaților pe care el i-a recomandat ca o primă formă de funcționari publici. Din rapoartele făcut către forurile superioare reise clar că intenția lui a fost de a scoate documentele din circuitul privat în care le țineau, interesat, boierii și clerul și de a le pune, într-un fel sau altul, în circuitul public pentru că "ele nu pot rămâne în proprietate particulară atât timp cât sunt de interesul statului". În numeroase intervenții vorbește despre rolul arhivistului statului de a administra aceste informații, de multe ori cu referire la acte de proprietate, spre beneficiul obștesc și nu spre cel privat. Tot Asachi va introduce un sistem de organizare a documentelor, un "metod lesnicios", prin care actele și documentele să poată fi mai ușor găsite și utilizate neuitând să sublinieze și statutul special al actelor secrete ale domniei, "cele tăinuite", care trebuiau ordonate separat, așa cum se întâmplă și astăzi cu documentele clasificate.

În sprijinul profesionalizării activității de arhivist va propune, între altele, crearea unei uniforme specifice pentru lucrătorii din arhive. Bunăoară, într-o adresă din 1834, îi va comunica secretarului desemnat de el următoarele:
"Arhiva Statului din Prințipatul Moldaviei
Către al ei secretar
cinstit dumnealui Panaite Malcoci,
Priimindu-să ofiția Marii Logofeții a Justiției, din 17 a trecutei luni august, de supt nr. 1162, urmată după adresul Marei Postelnicii cu nr. 271, întemeet pe întăritura preînălțatului domn, însămnată asupra anăforalii ce au făcut Sfatul Administrativ pentru uniformili care s-au hotărît să poarti dregătorii statului, să faci dumitale știut că ești în dreptati a purta uniformă de postav vînăt, cu gulerul și mărginile mînicilor de catife neagră, bunghii albi, cu marca țării și frunză de măslin și spre cunoștiința postului ce ocuparisăști. În zilele de țeremonie, sărbători și la audienții, vei purta la guler cusut cu fir alb și pălării în trii colțuri.
Arhivist [al] statului și cavaler
Gh. Asachi
Nr. 64, la 31 decembrie 1834 Eșii" (publicat de Sever Zotta, în Arhiva Românească, VI, Buc., 1941)

Dincolo însă de detaliile administrative, miza adevărată a lui Asachi a fost, în realitate, preluarea de arhive instituționale, personale sau bisericești cu ajutorul cărora să construiască de fapt arhivele statului. Dacă arhivele judecătorești fac prima depunere oficială, la 1 februarie 1832 (36 de dosare), urmate apoi de multe altele precum și de actele în devălmășie ale instituțiilor desființate prin efectul aplicării Regulamentelor Organice, preluarea actelor bisericești a întâmpinat o mare împotrivire, Asachi obținând doar dreptul de a face copii după documentele importante aflate în arhiva Mitropoliei, în contextul în care mitropolitul era, de facto, președintele Divanului. De asemenea, preluarea de acte particulare, de la boieri a fost o operațiune extrem de greoaie în contextul în care aceștia, firește, că erau reticenți date fiind interesele lor directe de a-și prezerva proprietățile funciare. Cu mare efort a reușit să preia câteva lăzi de documente rămase de la domnitorul Șuțu, de la hatmanul Palade sau de la moșia lui Mihalache Negre precum și acte de la fostul Divan Obștesc sau de la Comisia Consultației. Ca un exemplu edificator, manuscrisul Regulamentului Organic, luat de Mihai Sturza, în 1848, din arhiva Mitropoliei unde fusese depus în 1831, nu a ajuns în colecția de manuscrise a Arhivelor Statului din Iași decât în anul 1957, când Gh. Ungureanu l-a răscumpărat cu mari sacrificii de la un moștenitor al familiei.

Arhivistul Statului a avut de înfruntat, așa cum am mai arătat, toate piedicile și provocările pe care le putea scoate la iveală funcția sa de conducător al proaspăt înființatei instituții a statului. În fapt, la 1 ianuarie 1832, Arhiva Statului Moldaviei nu exista decât pe hârtia manuală pe care fuseseră caligrafiate în românește cu alfabet chirilic și în franceză, pe coloane simetrice, articolele 366 și 410 ale Regulamentului Organic al Moldovei. Acesta avea, ca și pentru toate celelate instituții nou înființate un buget estimativ din care nu lipsea proiectul unui sediu viitor al arhivelor, investiție cu atât mai necesară cu cât rostul esențial al acestei instituții a fost și este și astăzi acela de a depozita actele statului, cu valoare practică și istorică, spre folosul cetățenilor și al studioșilor.
De altfel, în chiar prima său raport către Sfatul Administrativ al principatului Moldaviei (amintita adresă nr. 1 / 7 ianuarie 1832) Gh. Asachi scrie: "Cinstitul Sfat avînd în privire trebuința grăbitoare întru așăzarea și regularisirea acturilor aflătoare acum pe la deosebite presudsfii, rog să binevoiască a rîndui o casă încăpătoare și sigurită, pentru care dacă vreo mai bună închipuire întru aceasta ar lipsi, apoi socotesc că pînă la zidirea unii înadins binale rînduite prin Reglement s-ar putea întrebuința cu chip provizornic un gherghir ce se găsește supt Gimnazia Vasiliană din ograda bisericii sfinților Trei Erarhi"[trad. Gh. Ungureanu]. Deși cererea i-a fost aprobată aproape imediat, arhivele nu au putut fi mutate în beciurile de la școala de lângă Trei Ierarhi decât în 1836 stând provizoriu până atunci în beciurile casei lui Alecu Balș (azi restaurată de Universitatea de Arte și sediu administrativ al Filarmonicii) și în cele ale caselor Costache Ghica tot de pe strada Cuza-Vodă. 

Abia în 31 octombrie 1849 i se comunică lui Asachi, prin Departamentul Dreptății (Ministerul de Justiție) că "departamentul Lucrărilor Publice a fost însărcinat cu alegerea locului pe care să se construiască localul Arhivei Statului", dar până la moartea sa, în 12 noiembrie 1869, Asachi nu va mai apuca să vadă măcar un proiect definitiv al unui local nou darmite sediul "cu bolți de cărămidă, obloane de fier la ferestre și uși și care să fie păzit de un jandarmur zi și noapte" așa cum îl ceruse el stăpânirii. Va trece mai mult de un veac până când "stăpânirea" să-și țină cuvântul.
Într-un mod simbolic, care atestă dezinteresul conducătorilor pentru memoria țării, arhivele au tot fost plimbate în Iași, de-a lungul secolului al XIX-lea, prin privnițele caselor boierești: casa bancherului Daniel Michel (1856-1865), Burchi-Zmeu – actualul sediu al Muzeului Municipal (1880-1893), în spații închiriate precum aripa nouă a Epitropiei Sf. Spiridon (1853-1856) sau pivnițele mănăstirilor Frumoasa și Cetățuia (1865-1871) sau în clădirea din strada Artelor a Societății de Gimnastică (1907-1911). Singurele încercări de constituire a unui sediu cumsecade au fost perioadele cât arhivele au stat în Palatul Ocârmuirii - Palatul Administrativ, distrus de incendiu, pe locul căruia s-a construit Palatul Culturii de azi (1844-1853; 1871-1880; 1893-1907).

În istoria instituției, perioada petrecută în incinta Mănăstirii Golia (1911-1977) are o însemnătate aparte. Nu numai pentru că a însemnat cumplitul timp a două războaie mondiale, cu refugiul arhivelor în județul Argeș, cu vagonul plin cu acte  bombardat și distrus în Gara Basarabi în fatidica zi de 04.04.44, când aviația aliată a ras de pe fața pământului o parte a capitalei, ci pentru că instituția a fost marcată de două personalități care i-au sporit prestigiul și patrimoniul cu realizări și achiziții extraordinare. Sever Zotta și Gh. Ungureanu merită, desigur, prezentări monografice separate, detaliate și riguroase, pentru a putea avea măcar o palidă imagine a activității lor în calitate de directori regionali ai Arhivelor Statului Iași. Vasta lor activitate publicistică a arătat în mod strălucit că rostul arhivelor este acela de a fi deschise cercetării, de a prezerva comorile de cultură instituțională și de patrimoniu, de a fi un spațiu al dialogului și al efervescenței intelectuale. Îndrumătoarele arhivistice, transcrierile, traducerile, edițiile sau volumele de documente publicate de cei doi au pus în evidență vocația umanistă pe care arhivele trebuie să o asume, de ferment științific și istoric, dincolo de misiunea ei prozaică de simplă depozitare a actelor statului. Curtea mănăstirii, prezentă împreună cu figurile multora dintre împătimiții studiului istoric care vizitau sediul arhivelor, azi clădirea stăreției, apare în multe documente fotografice păstrate în depozitele noastre. Era un loc privilegiat, oarecum în afara timpului și a timpurilor nevrednice pe care arhiviștii au trebuit să le suporte după război. Trecerea arhivelor în subordinea Ministerului de Interne, după modelul sovietic, rămasă azi doar în România și Rusia, impunea o perspectivă anti-cetățenească, marcată de isteria comploturilor și a secretizării, dominată de cenzură și de interzicerea accesului la acte care contraveneau istoriei oficiale comuniste, falsificate. În ciuda acestor condiții apăsătoare, activitatea de cercetare, de ordonare și inventariere, de valorificare științifică a documentelor a continuat grație efortului neobosit depus vreme de decenii de împătimiții arhivelor, de slujitorii devotați ai adevărului istoric și ai mărturiilor scriptice autentice. În fond, o sărbătoare evocatoare nu poate fi decât a lor.

În 1977, grație eforturilor lui Adrian Pricop, vrednic continuator al lui Gh. Ungureanu la cârma Direcției Regionale a Arhivelor Statului Iași, se inaugurează în sfârșit, la două luni după cutremur, actualul sediu al arhivelor ieșene, din Bulevardul Carol I nr. 26. Sub auspiciile Prim-Secretarului Comitetului Județean P.C.R. Iași, tovarășul Ion Iliescu, practic ctitor al clădirii în condițiile în care investiția a fost aprobată și executată datorită intervențiilor sale. (Și eu, deh, ca arhivistul, nu ratez niciun exemplu demn de a fi reamintit celor aflați în funcții de decizie despre cum se câștigă pariul cu posteritatea!)
Din nefericire, visul lui Gh. Asachi de a avea la Iași, după 185 de ani de funcționare neîntreruptă, un sediu al Arhivelor Statului Moldovei pe măsura importanței sale istorice și a patrimoniului inestimabil pe care îl apără, e departe de a fi împlinit. Extinderea pornită altruist de Constantin Simirad în 2002, pe când era primar al municipiului Iași, și transmisă spre finalizare Ministerului de Interne sub onoarea semnăturii ministrului însuși, a rămas neterminată din 2004 încoace, scheletul ei în ruină fiind o palmă pe obrazul orașului și a politicienilor care ne conduc și "ne reprezintă". Cu peste 17.000 de metri liniari de dosare, cu rafturile umplute pâne la refuz, fără a mai fi capabilă, de mai bine de un deceniu, să preia arhive istorice de importanță deosebită de la Universitate, Primărie, Mitropolie sau Palatul de Justiție, redusă la statutul umilitor de serviciu județean, fără buget și fără niciun fel de autonomie financiară sau decizională, starea arhivei ieșene este astăzi de plâns. Așa încât, vorba unui celebru contemporan pentru care Moldova nu există, nu ar fi oare mai potrivit să denumim această aniversare, "comemorarea de 185 de ani"?


joi, 3 aprilie 2014

Black Strat

Aminteam, în urmă cu câteva săptamâni, că pentru generaţia mea, adolescenţi pe finalul anilor 70 şi studenţi la inceputul anilor 80, muzica rock era una dintre puţinele forme de exprimare efectivă a libertăţii. Copiii mei se uita azi curioşi când le spun că faptul că ascultam Black Sabbath, Led Zeppelin, Deep Purple sau AC/DC era o formă de nesupunere civică, de reacţie la canonul confor­mist şi spălator de creiere al „Cântării României” – stupidă potemkianiadă muzical-artistică făcută de propagandiştii regi­mului şi impusă cu forţa tinerei generaţii. Nu exista concert rock la Sala Sporturilor din Iaşi la care să nu ocupăm, imediat ce se stingeau luminile, spaţiul central al arenei, care era interzis, şi să dansăm acolo înghiontindu-ne cu miliţienii care, evident, erau în minoritate şi nu puteau stăpâni mulţimea. Când, ca antidot dizolvant, la Cenaclul „Flacăra” condus de odiosul propagandist ceauşist cu plete Adrian Păunescu (dactilografiasem în viteza PăunSECU, dar am corectat doar pentru faptul că acum a trecut şi el la cele veşnice), a fost pus linoleum pe suprafaţa de joc, iar miliţienii ne invitau amabil să intram şi să ne exprimăm simţămintele pentru „conducerea înţeleaptă de partid şi de stat”, evident că, de scârba, nu a mai coborât nimeni.
Îmi aduc aminte ce importante ni se păreau atunci detalii care azi ar părea caraghioase, cum ar fi mărcile de chitări şi diferenţele dintre ele: Gibson (musai era vorba de Les Paul de Luxe!) era chitara pentru blues; Ibanez-ul era marca predilectă a heavy metaliştilor (de tipul Kiss sau Scorpions), iar Fenderul era însuşi potirul Sfântului Graal devenit palpabil. De altfel, doar cuvântul devoţiune ar putea exprima simţămintele noastre atunci când am pus mâna pentru prima oara pe un Fender adevărat, graţie marelui chitarist Iuliu Merca, leaderul „Semnal M”-ului, trupă pentru care devenisem în liceu, graţie unui coleg bun dispărut dintre noi de mai bine de două decenii, membru al celui mai puternic Fan Club din România. Era un Stratocaster galben, asemeni aceluia făcut celebru de Ritchie Blackmore, iar „Ghiulă” ni l-a arătat, backstage, plin de mândrie şi de iubire pentru un instrument care îşi depăşise de mult latura sa obiectuală devenind, cum am zice astăzi, un icon.
Mi-au revenit în memorie aceste lucruri legate de chitările Fender zilele trecute când am văzut ( pe http://www.theblackstrat.com/The_Black_Strat-home...html) că a apărut o carte intitulată The Black Strat. A History of David Gilmour's Black Fender Stratocaster scrisă de Phil Taylor, tehnicianul de chitări al trupei Pink Floyd încă din 1974, cel care, după cum scrie pe coperta cărţii, este „singurul care cunoaşte instrumentele trupei mai bine decât ei înşişi!”. Nu ştiu să cânt la chitară – sper să am răgazul la pensie să învăţ aşa, de amorul artei! –, dar sunt un fan necondiţionat al lui David Gilmour, după gustul meu, cel mai mare chitarist de rock al tuturor timpurilor ca viziune, compoziţie, diversitate, interpretare şi stil (ştiu că e o afirmaţie controversată, dar aste e, mi-o asum). Îi spuneam, de altfel, la Festivalul de la Sibiu de săptămâna trecută, lui Cătălin Ştefănescu ca urmare a postării mele referitoare la conferinţa ţinută de el la Iaşi cu ceva timp în urmă, că dacă el este mai apropiat de Roger Waters eu mă simt iremediabil legat de David Gilmour pentru a da, aşa, o tuşă globalistă nuanţelor care ne despărţeau în ches­tiunea culturii de elită. Iar Gilmour, deşi cântă la tot felul de chitări (el fiind inventatorul slide guitar-ului orizontal), la banjo sau saxofon (mai nou!) va rămâne în istoria rock-ului datorită celebrului său Fender Stratocaster negru, căruia, iată, i s-a dedicat şi o carte. Este, desigur, un exemplu elocvent că şi atunci când iubeşti muzica o carte îţi poate fi de folos.

Nu pot să închei această postare tinerească, de vară, care ignoră ironic bătăliile titanice din mass media despre inepţia de a face mega-judeţe, fără să mai spun ceva. Graţie celor de la http://www.nicherecords.ro/, un site specializat pe muzică adevărată disponibilă pe toate formatele posibile (inclusiv vinyl-uri remasterizate, absolut excepţionale), am intrat în posesia DVD-ului cu concertul din 2006, de la Royal Albert Hall în Londra, susţinut de David Gilmour la împlinirea vârstei de 60 ani. Remember That Night, este cu adevărat un concert de neuitat unde cântă toţi prietenii lui începând cu memorabilul clăpar al Pink Floyd-ului, Richard Wright – dispărut între timp, din nefericire, cu David Bowie, cu Phil Manzanera, cu Crosby &Nash, duetul celebru al anilor 70, cu marele saxofonist Dick Parry, cu o mulţime de alţi solişti sau apropiaţi ai trupei şi ai liderului ei. Este un rafinament, un aer de linişte şi de calm al valorilor, de bucurie pură a interpretării şi de perfecţiune tehnică care face acest concert, mai spun o dată, cu adevărat memorabil. Îl recomand din toată inima, nu numai iubitorilor de rock progresiv, ci tuturor oamenilor care apreciază calitatea şi excelenţa în muzică pentru că, oricât de deplasat ar părea, Mozart nu e departe. Un Mozart postmodern, dar, totuşi, un uriaş al muzicii. Ce m-a impresionat, dincolo de reluarea proaspătă şi credibilă a compoziţiilor sale celebre de pe albumele Pink Floyd, sunt compoziţiile noi, de pe albumul său solo On An Island unde poate fi descoperit un „pensionar” liber, vivace, creativ şi înţelept (hai, rapid, pe You Tube: http://www. youtube. com/watch?v=M6xtSbGBydM) care cântă, evident, pe bătrânul său Black Strat, aşa ca pe vremuri, în Live at Pompeii. Că tot interpretează în acest concert, susţinut pe cea mai celebră scenă londoneză de muzică simfonică, o variantă amuţitoare din Echoes (mai căutaţi şi singuri pe You Tube, că merită!) unde, la început, la auzul doar a unui singur sunet – nota metalică apăsată de Richard Wright, care sugera sunetul unei picături care cade – zece mii de oameni se ridică în picioare în urale. Şi rămân aşa, mai mult de un sfert de oră, cât durează uluitoarea sugestie că muzica este singurul limbaj care ne pune în contact cu extratereştrii (cei care, bineînţeles, prin radiaţia albastră pusă în scenă de lighting designer-ului trupei Pink Floyd, Marc Brickman, şi prin efectele de sunet de pe slide guitar, răspund şi ei la finalul piesei în delirul asistenţei). Vizionare şi audiţie plăcută!

miercuri, 20 noiembrie 2013

Cultură la tot poporul. Fără număr, fără număr...



Am fost provocat, în urmă cu doi ani, la o dezbatere despre ce mai înseamnă azi şi cui se mai adresează cultura, de către Cătălin Ştefănescu, demnul urmaş post-modern al lui Iosif Sava, la televiziunea naţională. Prefaţată de muzica lui Roger Waters (celebru şi influent muzician rock, fost component al trupei Pink Floyd), dezbaterea a pornit de la sugestiile de dicţionar oferite pentru termenul „cultură” în lucrările de referinţă româneşti şi anglo-saxone. „După decenii de totalitarism comunist – în care cultura era finanţată de stat doar pentru că funcţiona ca un vehicul al propagandei – am devenit, spunea Cătălin Ştefănescu, un public care mai curând judecă decât trăieşte cultura”. Există o generaţie matură care a moştenit reflexul de a tezauriza produsele şi arte­factele culturale pe care generaţiile mai tinere par a le ignora cu totul şi poate e timpul să regândim modul cum înţelegem şi valorizăm în contemporaneitate cultura – era teza principală a acestui periplu de conferinţe-dezbatere ale „Dilemei Vechi” lansate de moderatorul emisiunii Garantat 100%
Mă regăsesc pe deplin în generaţia pusă sub semnul întrebării de Cătălin Ştefănescu, nu numai pentru că destinaţia aproape exclusivă a burselor noastre (ale mele şi ale soţiei mele) studenţeşti precum şi a veniturilor anemice de profesori la Botoşani, din anii 80, se regăsesc, „tezaurizate”, într-o bibliotecă de vreo două mii de volume, din care, astăzi, doar câteva cărţi de patrimoniu şi un număr oarecare de volume cu dedicaţie mai valorează ceva. Mă regăsesc, de asemenea, în colecţia de discuri vinyl, vreo două sute, cumpărate, în marea lor majoritate, pe mai nimic de la celebra librărie anticariat „Gilbert Joseph”, de pe Boul' Saint Michel din Paris, în 1991, când, graţie stipendiilor oferite de Ministerul de Externe francez şi a modei binecuvântate de a schimba vinyl-urile demodate pe nou apărutele CD-uri, mi-am putut achiziţiona toate discurile la care visasem ca student în dictatură, de la formaţiile favorite de progressive rock, la marile trupe de hard sau ale unor influenţi muzicieni de blues şi jazz de care ştiam doar de la „Radio Europa Liberă”. A fost, de altfel, unul dintre puţinele momente din viaţa mea când clişeul cu „a dream come true” a căpătat o consistenţă materială şi când am resimţit plenar gustul real al libertăţii şi satisfacţia a ceea ce francezii denumesc, enigmatic, drept „savoir vivre”. Le-am împărtăşit şi studenţilor prezenţi la conferinţă faptul că în anii dictaturii muzica occidentală de calitate precum şi experienţele de lectură a unor volume în vogă în vest, care ajungeau la noi fie traduse ca prin miracol, fie în ediţii în limbi străine care treceau de la unul la altul, reprezentau, pentru generaţia mea, forme adânci şi asumate de libertate. Poate singurele posibile atunci şi, de aceea, în ce mă priveşte, nu agreez termenul de „rezistenţă prin cultură” care nu poate avea decât o valoare cel mult metaforică atâta timp cât îmbrâncelile cu miliţienii la concertele rock au însemnat infinit mai mult din punctul de vedere al liber­tăţilor cetăţeneşti decât linguşelile lui Nicolae Manolescu faţă de un Popescu, zis „Dumnezeu”, prin care rezista în faţa cenzurii, oarecum decent, „România literară”. Însă reflexul de a tezauriza aceste valori, aşa cum cu fineţe observa Cătălin Ştefănescu, era nu numai o formă de supravieţuire onorabilă, ci şi un mod de a depăşi analfabetismul cultural la care propaganda ne îndemna activ. Deşi conser­va­to­ris­mul care a decurs de aici (sesizabil, după cum cu îndreptă­ţire observa conferenţiarul, atât în atitudinea snoabă care ne îndeamnă să facem paradă de referinţele culturale în loc să degustăm, relaxaţi, jazz-ul ca atare, cât şi în lipsa de deschidere către formele noi de expresie sau către alte mode actuale) ar merita totuşi un pic de atenţie suplimentară. Are dreptate Cătălin Ştefănescu, mai nimic din muzica ultimelor decenii nu mi-a atras atenţia, la nivel de atracţie profundă, modelatoare, aşa cum s-a întâmplat cu opţiunile mele muzi­cale de tinereţe. În afară de Nightwish, descoperit la fiul meu pe când, puşti fiind, juca „Counterstrike” pe calculator, nu îmi amintesc de altceva care să mă fi surprins, care să-mi fi atras atenţia astfel încât să urmăresc, aşa cum eram învăţat odinioară, discografia, să aflu „povestea” din spatele unui produs cultural oarecare. Să fie acesta un sindrom al „tezaurizării”? Neîndoielnic că da.
Pe de altă parte, este totuşi ceva de argumentat aici: schimbarea modelor şi modificările de gust nu sunt, totuşi, semne indubitabile ale înnoirii culturale şi artistice. Dacă jazz-ul şi rock-ul au însemnat o transformare de anvergură a paradigmei culturale sub raportul inovării mijloacelor de exprimare artistică, a unor rupturi structurale cu tradiţia care au generat filoane profunde şi consistente în lărgirea mijloacelor de expresie culturală nu orice alt moft generat de investitorii din industria muzicală şi împachetat profe­sionist în campanii agresive de marketing are aceeaşi valoare. Kitsch-ul sado-masochist afirmat de „Lady” (sic!) Gaga poate fi provocator şi inovativ pentru mijloacele de expresie underground (mai mult pe tema unui nou fashion decât strict muzical vorbind unde e la mare distanţă de Sid Vicious, precursorul ei punk din anii 80!) şi, ca urmare, poate fi gustat „în masă”, bineînţeles, dar ce are a face, la urma urmelor, această scălâmbăială cu sclipici anarhist, cu muzica de calitate?
Ei, şi aici, când eu, ca un „tataie conservator”, nu am putut trăi ca atare fenomenul cultural şi    m-am şi repezit să-l judec, ajungem la miezul controversei lansate de Cătălin Ştefănescu. Provocator, el a vorbit de un adevărat „Drum al Damascului” (sorry, referinţă culturală inutilă pentru cei care doar „trăiesc cultura”!) la Alexandria (cea din Teleorman, nu cea din Egipt!) când, după ce apărase dreptul la buletin cultural al lui Guţă, bunul Dumezeu i-a îndrumat paşii realizatorului nostru TV către un vesel chiolhan (o nuntă multiculturală!) care se desfăşura în restaurantul hotelului unde erau cazaţi şi unde oficia, în faţa unei asistenţe poleită, la propriu, cu aur, Marele Manelist însuşi. Deşi s-a sfiit oarecum să-l garanteze sută la sută pe cel aclamat neobosit de nuntaşi (care au stat toată noaptea cu telefoanele deschise ca să se împărtăşească cultural şi rudele de la bulău), Cătălin Ştefănescu a făcut o pledoarie a dreptului la existenţă al manelelor ca fenomen social. De acord, fireşte, dar aici intrăm în alt orizont de discuţie unde adie poncifele şi insurgenţele de blog ale stângii inte­lectuale. Grup politic din care fac parte în Occident, mă grăbesc să mărturisesc, majoritatea zdrobitoare a celor care ar trebui să constituie pentru noi, oamenii de cultură, parteneri de dialog privile­giaţi: ei iubesc literatura, promovează deschis dreptul la exprimare liberă, fără îngrădiri de morală sau limitari naturale (de gen, de rasa, de preferinţe sexuale etc.), ei citesc poezie, merg la filme de avangardă, se duc la operă sau iubesc necritic, în numele multiculturalismului şi al dreptului la exotism, toate ţările necivilizate ale Lumii A Treia, precum aceea în care destinul crud ne-a aruncat şi pe noi. Mărturisesc că am fost şocat să descopăr că oamenii din vest cu care împărtăşeam gusturi literare sau artistice erau, zdrobitor, cu simpatii de stânga (fie un socialism european edulcorat, fie „liberals” americani, anti-repu­blicani sangvinari, fie diverse forme de grupuscule radicale, anarhiste care profitau cu dezinvoltură de sistemul pluripar­ti­dismului şi al libertăţii de exprimare garantat, invariabil, doar de guverne de dreapta). Contrar aparenţelor, nu mă grăbesc totuşi să expediez ironic această chestiune pentru că unghiul de lectură al stângii intelectuale (nu neapărat al „stângii Bamboo” cum a fost autohtonizată, ironic, celebra „gauche caviar” franţuzească), reprezentată astăzi de grupul clujean de la www.criticatac.ro, este unul demn de luat în seamă. Chiar chestiunea lecturii sociale a impactului pe care manelele îl au asupra societăţii noastre precum şi prejudecăţile „elitelor” asupra acestei forme triviale, dar populare de exprimare muzicală a fost prezentat, extrem de interesant pe respectiva platformă (vezi http://www. criticatac.ro/3957/cum-au-ingropat-elitele-romaniei-manele le- o-poveste-cu-cocalari/). Astfel încât, atunci când Cătălin Ştefănescu vorbeşte despre manele, nu vorbeşte neapărat despre valoarea lor muzicală, cât antropologică şi socială. Ca să-i răspund pe scurt, pentru că văd că risc să constru­iesc şi eu un fel de conferinţă ad hoc, aş spune doar atât:
Manelele sunt pentru fiecare strat cultural, după cum urmează: „Pe la spate, pe la spate” cu Adrian Copilu Minune pentru cei lejer alfabetizaţi; „Ereau zarzării-nfloriţi” cu Romica Puceanu şi Taraful Florea Cioacă pentru publicul educat şi, evident, pentru rafinaţi, pentru elite, „Dimitrie Cantemir-Le Livre de la Science de la Musique” cu Jordi Savall. (Link-uri pe YouTube la discreţie, căutaţi-le!) Aferim!
În rest, „Trăiască lupta pentru pace!”. Şi Pink Floyd.

miercuri, 13 noiembrie 2013

Gheorghe Dinică



În urmă cu patru ani, pe 10 noiembrie 2009, marele actor şi entertainer Gheorghe Dinică ne lăsa ceva mai singuri astfel încât aş vrea să dedic o intrare de jurnal, scrisă atunci şi de neschimbat şi azi, memoriei sale mai palide pe zi ce trece, dar încă de neşters, precum şi spiritului său liber, de neînregimentat care l-ar face, cred, să zâmbească sardonic la anumite accente mai dezinvolte din textul de mai jos.
Trecerea în veşnicie a marelui actor Gheorghe Dinică a generat o orgie mediatică presărată cu momente, interviuri, decoraţii, amintiri şi şlagăre lăutăreşti care ar fi stârnit, cu siguranţă, zâmbetul ironic al unui personaj boem, anti-star prin excelenţă, fulminant plăsmuitor de personaje dure în ciuda candorii sale angelice, cum a fost cel care a dat viaţă miilor de personaje memorabile, principale sau secundare, pe scenă sau pe celuloid, care i-au jalonat o carieră de aprope cincizeci de ani. Televiziunile s-au simţit datoare, în limita dreptului de copyright, să ne retransmită şi filme vechi cu el, filme care ne-au cam dat de gândit.
În prime time,  la postul specializat pe filme al televiziunii lui Adrian Sârbu, am revăzut, după mai bine de 30 de ani, un film care mi-a marcat copilăria: „Cu mâinile curate”. Film scris, regizat şi jucat de Sergiu Nicolaescu, şi în care ne-a încântat cuplul fetiş al şturlubaticului inginer convertit la regia de film: Ilarion Ciobanu – Gheorghe Dinică (deja lansat în „Dacii”, unde Dinică îşi mărturiseşte trădarea lui Decebal în legendara replică „în nemernicia mea, ca un câine turbat...” – care a făcut carieră în mentalul colectiv al acelor ani). Trebuie să spun, cu amărăciune, că din însăi­larea de policier de categorie B amintită nu au rămas, peste ani, decât nişte curajoase înjurături care stârneau aplauze la vremea aceea, replica celebra a lui Dinică (în realitate „Dom Semaca, sunt eu Lăscărică. Am fost adus cu forţa aici, jur că nu v-am trădat” şi nu cum a fost reţinută de memoria străzii „Nu trageţi dom Semaca, sunt eu Lăscărică!”), nişte prosteli de-ale lui Sergiu Nicolaescu („Un fleac, m-au ciuruit!” sau „Nu shtiam că doare ashea!”) precum şi câteva bijuterii interpretative singulare ale unor mari actori înecate în amatorism regizoral şi discurs ideologic gregar.
Trecând peste faptul că televiziunea operatorului profitor al revoluţiei din 1989 nu a făcut decât să difuzeze, pe bani, prostioarele regizorului-profitor al aceleiaşi revoluţii (regizor care a fost etern profitor al tuturor regimurilor, de altfel) sub acoperirea omagierii lui Dinică (difuzarea, în continuare, a dejecţiei grobiene şi vulgare numită „Crucea de Piatră” fiind, în sine, blasfematorie în contextul dat), ar trebui cred spus ceva nu despre rolul minuscul (dar ce bijuterie actori­cească!) jucat de Dinică, cât despre semnificaţiile acestui film care a făcut, în epocă, carieră contribuind la gloria şi bunăstarea materială ameţitoare a regizorului favorit al Elenei Ceauşescu. Domnul Nicolaescu se lansase deja cu producţii naţionaliste în care refăcea, după indicaţiile Comitetului Central şi ale secţiei de propagandă a PCR, naraţiunea oficială asupra trecutului. Trebuie însă spus că efortul său era în sine abil şi că producţiile sale copiau, cu mare dibăcie, tehnici şi mijloace hollywoodiene pro­fitând de „ausweiss-ul” partidului şi de faptul că publicul era în necunoştinţă de cauză, lipsit fiind de filmele origi­nale, care nu se difuzau la noi, astfel încât faima domnului Nicolaescu a crescut rapid aici, în spatele cortinei de fier. În ultimii ani, domnia sa vorbea cu tupeu de recorduri de audienţă neegalabile, uitând însă să precizeze că eram duşi obliga­toriu cu şcoala la film şi că altceva oricum nu puteai vedea la cinematograf. Mă grăbesc totuşi să precizez că unele filme ale sale, mai ales la inceputul anilor 70, aveau succes, fiind oarecum mai dezinvolte şi beneficiind de unele liber­tăţi de limbaj sau de expresie, de muzică occidentală pre­luată lejer, fără licenţă, (celebra temă din „Revanşa” bunăoară fiind furată fără ruşine din Lucifer de Alan Parsons Project), de multe împuşcături şi cascadorii ba chiar, spre stupefacţia ţărănoilor comunişti puritani şi obtuzi, şi de unele îndrăzneli erotice care făceau deliciul publicului. De altfel, într-un interviu din 2007, domnul Nicolaescu mărturisea că după „tezele din iulie” a încercat să-l convingă pe Ceauşescu că anumite libertăţi erotice în filme („aşa cum făceau tovarăşii din Cehia sau Polonia”) ar face mesajul ideologic mai uşor de înghiţit de public. În van însă, Tovarăşul, spre deosebire de destrăbălaţi notorii precum Mao, Tito sau Gheorghiu Dej, era un ţărănuş pudic ţinut cu fermitate în frâu, sub pulpana marii sale iubiri, fostă paraşută de gară. Iar pentru asta, domnul Sergiu Nicolaescu nu l-a iertat, trădându-l în favoarea lui Ion Iliescu.
Ceea ce e totuşi deranjant la acest filmuleţ care ne-a marcat copilăria şi după al cărui succes Nicolaescu a mai făcut încă vreo cinci episoade (inclusiv unul complet penibil în anii trecuţi) nu e, din nefericire, numai mesajul propagandistic comunist, grosier, mincinos şi indecent azi, ci şi slaba calitate regizorală. E un film improvizat, rudi­mentar, conjunctural (un fel de replică autohtonistă după un serial în vogă atunci „Incoruptibilii”) cu un scenariu hilar şi tendenţios şi unde micile reuşite interpretative ale unor mari actori nu reuşesc să ascundă manipularea istoriei, propa­ganda rudimentară şi, mai ales, monumentalul amatorism actoricesc al domnului Nicolaescu. Cred că de acolo unde e, dincolo de bine şi de rău, Gheorghe Dinică ar râde şi el de replica noastră din epocă, atunci când filmul amintit a fost lansat: îl întrebam pe câte un fraier, aşa în joacă, „Ce film e, bă, la Victoria?” Iar dacă, neatent, răspundea „Cu mîinile curate...” era invitat rapid, în cor, să purceadă la o grabnică decalotare a unei părţi anatomice specifice a membrilor găştii. Azi, aş spune doar «cu mîinile curate...ne-au spălat creierele»”.